1Pentruce nu păzeşte Cel Atotputernic vremurile de judecată, şi dece nu văd ceice -L cunosc zilele Lui de pedeapsă?

2Sînt unii cari mută hotarele, fură turmele, şi le pasc;

3iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei;

4îmbrîncesc din drum pe cei lipsiţi, silesc pe toţi nenorociţii din ţară să se ascundă.

5Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrană, şi în pustie trebuie să caute pînea pentru copiii lor.

6Taie nutreţul care a mai rămas pe cîmp, culeg ciorchinele rămase pe urma culegătorilor în via celui nelegiuit.

7Îi apucă noaptea în umezeală, fără îmbrăcăminte, fără învelitoare împotriva frigului.

8Îi pătrunde ploaia munţilor, şi, neavînd alt adăpost, se ghemuiesc lîngă stînci.

9Aceia smulg pe orfan dela ţîţă, iau zălog tot ce are săracul.

10Şi săracii umblă goi de tot, fără îmbrăcăminte, strîng snopii şi -s flămînzi;

11în grădinile nelegiuitului ei fac untdelemn, calcă teascul, şi le este sete;

12în cetăţi se aud vaietele celor ce mor, sufletul celor răniţi strigă... Şi Dumnezeu nu ia seama la aceste mişelii!

13Alţii sînt vrăjmaşi ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei.

14Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor, ucide pe cel sărac şi lipsit, şi noaptea fură.

15Ochiul preacurvarului pîndeşte amurgul: ,Nimeni nu mă va vedea,` zice el, şi îşi pune o măhramă pe faţă.

16Noaptea sparg casele, ziua stau închişi; se tem de lumină.

17Pentru ei, dimineaţa este umbra morţii, şi cînd o văd, simt toate spaimele morţii.

18Dar nelegiuitul alunecă uşor pe faţa apelor, pe pămînt n'are decît o parte blestemată, şi niciodată n'apucă pe drumul celor vii!

19Cum sorb seceta şi căldura apele zăpezii, aşa înghite locuinţa morţilor pe cei ce păcătuiesc.

20Pîntecele mamei îl uită, viermii se ospătează cu el, nimeni nu-şi mai aduce aminte de el! Nelegiuitul este sfărîmat ca un copac,

21el, care pradă pe femeia stearpă şi fără copii, el care nu face nici un bine văduvei!...

22Şi totuş, Dumnezeu prin puterea Lui lungeşte zilele celor sîlnici, şi iată -i în picioare cînd nu mai trăgeau nădejde de viaţă;

23El le dă linişte şi încredere, are privirile îndreptate spre căile lor.

24S'au ridicat; şi într'o clipă nu mai sînt, cad, mor ca toţi oamenii, sînt tăiaţi ca spicele coapte.

25Nu este aşa? Cine mă va dovedi de minciună, cine-mi va nimici cuvintele mele?``