1Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

2O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

3Ce folos are omul din toată truda pe care şi -o dă supt soare?

4Un neam trece, altul vine, şi pămîntul rămîne vecinic în picioare.

5Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

6Vîntul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăş se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.

7Toate rîurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăş să pornească de acolo.

8Toate lucrurile sînt într'o necurmată frămîntare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.

9Ce a fost, va mai fi, şi ce s'a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.

10Dacă este vreun lucru despre care s'ar putea spune: ,,Iată ceva nou!`` de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.

11Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întîmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.

12Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim. 13Mi-am pus inima să cercetez şi să adîncesc cu înţelepciune tot ce se întîmplă supt ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. 14Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vînt! 15Ce este strîmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

16Am zis în mine însumi: ,,Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpînit înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă. 17Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vînt. 18Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.